Poezii cu iz de filocalii

(din seria poeziilor pentru copii cu gust de fabulă şi straie de filocalie;
ediţie îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti)

Un dovleac portocaliu


Un dovleac portocaliu
A crescut fără să ştiu
În grădină, pe un strat;
E grăsun şi îndesat
Şi fiindcă a răsărit
Fără să fi fost sădit,
Stă ascuns, cuprins de frică,
Dup-o varză mai pitică.
Însă eu, cum l-am văzut,
Iute l-am şi luat din scurt:
- Ce dovleac needucat!
  Ai crescut nesămănat
  Chiar pe stratul cel mai bun;
  Ce să fac cu tine-acum?!
Drept răspuns, dovleacul mic
S-a făcut şi mai pitic
Şi din roz-portocaliu
S-a făcut de-un roşu viu.
Însă nu m-a-nduioşat
Şi iar l-am apostrofat:
- Nici nu ştiu la ce eşti bun...
  Poate-n ciorbă să te pun
  Sau să te prăjesc în post...
  Dar nu, n-are niciun rost!
  Eşti aşa urât şi mic,
  Nu eşti bun de mai nimic!
Dovlecelul vinovat
Nici măcar nu s-a mişcat
Ci, spăşit, şedea-n picioare.
Ca să-l pun la încercare
I-am mai zis răutăcios:
- Totuşi, poţi fi de folos:
  Am în curte un purcel,
  Poate te mănâncă el,
  Deşi aşa sec cum eşti,
  S-ar putea să nu-i prieşti!
Şi după acest cuvânt
Dovlecelul cel mărunt
A rămas netulburat.
Şi atunci am cugetat
Să-l încerc şi în alt fel:
- Ia ascultă, dovlecel,
  Dacă te privesc mai mult,
  Nu eşti chiar aşa urât,
  Ba chiar cred că eşti gustos,
  Dulce şi cu miez zemos;
  Cred c-am să te folosesc
  La plăcinta ce-o gătesc
  Sâmbătă, de ziua mea!
Dar dovleacul mâlc tăcea.
                 
                   *
De atunci mă tot gândesc:
Oare eu, când mai greşesc
Şi primesc câte-o mustrare,
Rabd fără de tulburare?
Sau când alţii mă jignesc,
Oare tac şi mă smeresc?
Iar când toţi de bine zic
Şi mă laudă un pic,
Tac sau ţin nasu pe sus?
Cred că ştiţi ce am răspuns...

Ce concluzie să trag?
Nu fac nici cât un dovleac!!!

                    *
Şi Ioan Scărarul spune,
Cu multă înţelepciune,
Că blând este-acela care
Şade fără tulburare

Şi-n laudă, şi-n ocară:

Ca dovleacul, bunăoară...!